Prima pagină » Diabet zaharat la adult » Diabet tip 2 » De ce crește glicemia in diabetul de tip 2

Share this:

Mecanismele prin care crește glicemia în diabetul zaharat de tip 2

În această pagină puteți afla modul în care apare glicemia crescută in diabetul zaharat de tip 2. Diabetul zaharat tip 2 este o boala caracterizata prin cresterea semnificativa a concentratiei zaharului din sange. Glucoza crescuta in sange mai este cunoscuta si sub denumirea de glicemie mare. In principiu sunt doua mecanisme primare:

  1. Rezistenta organismului la actiunea insulinei, astfel incat se poate ajunge chiar la situatia in care nivelul insulinei in sange este mult mai mare decat la un om obisnuit, dar ea neputind fi folosita, zaharul nu poate intra in celule si glicemia nu scade.
  2. Distrugerea partiala a celulelor din pancreas care secreta insulina (celule beta-pancreatice), ducând la lipsa partiala de insulina.

Rezistenta la actiunea insulinei

Rezistenta la actiunea insulineiRezistența la acțiunea insulinei înseamnă ca o anumită cantitate de insulină nu poate să inducă efectul așteptat, ci unul semnificativ mai mic. Principalul loc din organism unde se manifestă acest lucru este la nivelul mușchilor. Principala expresie a rezistenței la acțiunea insulinei este scăderea preluării glucozei din sânge de către organism. O cantitate mai mare va rămâne în acest fel în sânge, contribuind la creșterea glicemiei. Principalul motiv pentru care mușchiul nu mai răspunde eficient la acțiunea insulinei este depunerea de grăsime la nivel muscular. O contribuție mai mică, dar totuși semnificativă cantitativ o are și rezistența la acțiunea insulinei la nivelul ficatului. Și aici apariția acestui fenomen se datorează în foarte mare măsură depozitelor crescute de grăsime acumulate local (steatoză hepatică sau “ficat gras”).

Mecanismul de acțiune al insulinei

Mecanismul de actiune al insulineiPentru a putea exercita efecte asupra unei celule, insulina are nevoie să se lege de un receptor aflat pe membrana acesteia. Acest receptor are o parte aflată în exteriorul celulei, pe care se atașează insulina. Când are loc această atașare se produce un semnal care este transmis prin intermediul porțiunii de receptor care traversează membrana celulară. Semnalul ajunge în final la o porțiune specială a receptorului aflată în interiorul celulei. Această porțiune este capabilă să lipească fosfor pe o proteină specială, numită substratul receptorului de insulină. Când aceasta primește suficient fosfor de la receptorul de insulină activat de legarea insulinei va fi capabilă la rândul ei să activeze sau să inhibe activitatea unor căi de metabolism foarte importante. Substratul receptorului de insulină este o super intersecție, de unde se coordonează metabolismul glucidic, proteic, lipidic și energetic al organismului.

Rezistenta la actiunea insulinei poate fi normala

Femei insarcinateInsulinorezistenta nu inseamna neaparat ca ceva este patologic, adica de rau. Un singur exemplu voi da aici. In sarcina, fatul nu ar putea sa cresca fara glucoza suplimentara ce este luata de la mama ce dezvolta temporar rezistenta la actiunea insulinei si implicit nu poate folosi ea acea glucoza. De ce nu creste glicemia mamei din moment ce insulina nu isi mai face efectul? Pentru ca organismul simte acest lucru si are o solutie pentru aceasta problema: cresterea destul de importanta a secretiei de insulina. Daca inainte era nevoie de sa zicem 25 U/zi de insulina pentru a mentine glicemia medie (pe 24 ore) la 75 mg/dl, acum este nevoie de exemplu de 100U/zi si organismul nu sta la discutii si le ofera.

Dupa ce trece cauza care a determinat cresterea rezistentei la actiunea insulinei scade si secretia de insulina. Acest fenomen se intampla ori de cate ori suntem raciti sau facem vreo boala si nu il baga nimeni in seama. Glicemia nu creste, deci nu “facem” diabet.

Situatia la debutul diabetului

Rezistenta la actiunea insulinei (insulinorezistenta) apare de obicei inaintea debutului clinic al diabetului de tip 2, dar pentru ca acesta sa apara este nevoie obligatoriu sa existe si un nivel minimal de deficit de secretie de insulina. Nu exista diabet zaharat de tip 2 doar cu insulinorezistenta, ci intotdeauna este o combinatie in grade variabile a acesteia cu deficitul de secretie al insulinei. De remarcat faptul ca diabetul de tip 2 poate apare doar prin deficit de secretie de insulina, fara nicio urma de rezistenta la actiunea insulinei.

Probleme hepatice

La nivelul ficatului, rezistenta la actiunea insulinei va face ca productia locala de glucoza si deversarea ei in sange sa creasca treptat, ducand la o crestere treptata a glicemiei. In acelasi timp va creste si productia locala de colesterol rau (LDL colesterol) cu particularitatea ca el va fi special conceput incat sa fie nu rau ci extrem de rau prin fabricarea unor particule de dimensiuni mai mici si mult mai concentrate (dense). Creste si productia unor grasimi numite VLDL ce fac sa creasca in sange nivelul trigliceridelor.

Dislipidemia

In ceea ce priveste colesterolul bun (HDL colesterol), acesta se lupta din rasputeri sa anihileze particulele de LDL si VLDL de mai sus, dar pierde batalia si prin epuizare va scadea ca nivel in sange, lasand descoperit intregul organism. Grasimea crescuta din sange se depune in tot feluri de locuri in care nu ar trebui sa o faca, iar depunerea in ficat duce la steatoza hepatica (ficat gras / steatohepatita nonalcoolica). Ficatul gras (steatoza hepatica) este principala cauza a rezistentei locale la actiunea insulinei si ulterior a cresterii ei.

Tesutul adipos

La nivelul tesutului adipos, rezistenta la insulina face ca grasimea sa se reverse in sange si de aici ea se va depune in locuri nepermise, cum ar fi in ficat. In tesutul adipos apar celule albe (leucocite), care determina aparitia unei inflamatii locale cu secretia consecutiva din celulele adipoase a unor substante ce fac rau organismului.

Tesutul muscular

La nivelul muschilor scheletici, rezistenta la actiunea insulinei duce la folosirea deficitara a acesteia ca benzina pentru efortul fizic. Va scadea in acest fel utilizarea locala a glucozei, care va ramane in sange in loc sa fie „arsa” in muschi. Glucoza este un combustibil „verde”, iar folosirea altor carburanti in locul ei se asociaza cu o crestere semnificativa a „poluarii” organismului (consum mare de oxigen, arderi incomplete, scurgeri de „pacura” local si in sange, etc).

Alte cauze ale rezistentei la insulina

De ce?In afara de glicemia crescuta mai mult timp se mai cunosc si alte cauze de crestere a rezistentei la actiunea insulinei: pubertatea, sarcina, diverse infectii, cresterea in greutate, sedentarismul, consumul de alimente bogate in grasimi saturate (prajeli), infometarea, alcoolul, cresterea grasimii in sange, deshidratarea, ficatul gras (steatoza hepatica), unele boli endocrine (hipotiroidismul, dar si hipertiroidismul, hipersecretia dar si hiposecretia de hormon de crestere, boala Cushing, feocromocitom), stresul psihic.

Indiferent de nivelul rezistentei la actiunea insulinei, diabetul zaharat nu poate apare decat daca organismul nu este in stare sa isi creasca propria secretie de insulina pana la nivelul cerut. Astfel, doar in prezenta unui deficit de secretie de insulina se poate ca nivelul glicemiei sa cresca peste limita de sus a normalului, chiar in prezenta unei obezitati extreme.

Cum scadem rezistenta la insulina

Voi mentiona doar ca efortul fizic scade rezistenta la insulina, consumand glucoza din sange fara sa fie nevoie de prezenta insulinei. Efortul fizic aerobic (alergatul) face sa scada insulinorezistenta din fiecare fibra musculara. Efortul fizic rezistiv (ridicarea de greutati) nu modifica insulinorezistenta din fiecare fibra, dar crescand numarul de fibre (creste masa musculara) ajuta la imbunatatirea consumului local de glucoza.

Secretia de insulina devine insuficienta

Tratamentul cu insulinaNu există diabet zaharat de tip 2 fără defect de secreție al insulinei. La acest defect de bază se poate adăuga în grade extrem de variabile rezistența la acțiunea insulinei la nivelul țesuturilor unde aceasta își exercită în mod obișnuit funcția. Viteza de progresie a diabetului depinde în primul rând de viteza de progresie a defectelor beta celulare. Unul dintre primele defecte beta celulare ce apar în cursul evoluției către diabetul zaharat de tip 2 este scăderea capacității de a sesiza modificările glicemiei. Capacitatea de secreție a insulinei scade în timp atât prin reducerea numărului de celule beta pancreatice, cât și prin reducerea funcției de secreție a fiecărei celule dintre cele rămase.

Cum se secretă insulina

Secretia insulineiInsulina este secretată din celulele beta pancreatice. Acestea se află localizate in insulele Langherhans, răspândite în interiorul pancreasului. Celulele beta pot detecta nivelele în continuă schimbare ale nutrienților disponibili în sânge. Secreția de insulină va fi strict dependentă de nivelul acestora și va contribui decisiv la utilizarea și stocarea lor in ficat, mușchi și țesutul adipos. Secreția de insulină inițiată de nutrienți (de ex. glucoza) poate fi apoi modificată de alți hormoni sau chiar de sistemul nervos. Există o cooperare foarte strânsă între diversele tipuri de celule existente in insulele Langherhans, sistemul nervos vegetativ și diverși hormoni eliberați inclusiv din tubul digestiv. Scopul final este menținerea echilibrului între aportul, utilizarea și stocarea nutrienților.

Scăderea secreției de insulină

Unele optiuni de tratament folosite pentru mentinerea la nivel normal a glicemiilor, prin diferite mecanisme, nu actioneaza si asupra regenerarii celulelor pancreatice prin urmare declinul acestor celulele este progresiv cu timpul. Pe masura ce timpul trece, masa de celule β scade pana la un moment dat cand acestea nu vor mai avea de unde sa secrete insulina si in acel moment va fi nevoie de introducerea tratamentului cu insulina. Nevoia de insulina apare de obicei dupa zeci de ani de evolutie a diabetului dar la unele persoane poate fi nevoie de terapie cu insulina la momentul diagnosticului pentru ca au intarziat mult vizita la medic din cauza faptului ca diabetul nu doare.

Ce se intampla cand cand insulina nu isi mai face efectul deplin? In situatia in care organismul are nevoie de 100 U de insulina pe zi, dar pancreasul reuseste sa puna la dispozitie doar 75 U/zi din cele 100 U/zi cat i-au fost solicitate, glicemia inevitabil va creste. Cauzele scaderii secretiei de insulina si implicit a aparitiei diabetului sunt complexe.

Secretia compensatorie de insulina

Sa luam un alt exemplu. Avem o secretie de insulina de 3 ori mai mare decat la un om sanatos in conditii obisnuite. Ea este insa cu 25% mai mica decat la un om sanatos in situatia speciala de crestere a rezistentei la insulina. Fara cele 25 U/zi de insulina o cantitate de glucoza (zahar) nu va putea sa intre in celule. Ea va ramane in sange, pe care il va indulci, adica va creste glicemia la sa zicem 150 mg/dl. Si uite asa apare diabetul. Cu alte cuvinte, daca pancreasul ar reusi mereu sa creasca secretia de insulina la cat este nevoie pentru organism glicemia nu ar creste si nu ar mai face nimeni diabet. Suna bine.

De ce scade productia de insulina

De ce nu reuseste pancreasul sa isi cresca mereu secretia de insulina la cat este nevoie? Pentru ca a avut parte de atatia manageri incompetenti si corupti incat acum este in pragul falimentului. Astfel, desi in vremurile bune avea la dispozitie milioane de mici fabricute de insulina extrem de rentabile, treptat, politica sefilor de a face importuri numai de mancaruri dulci si grase, racoritoare care mai de care mai colorate, tutun la greu, etc. toate “la botu’ calului” in fotoliu a dus la falimentarea treptata, una cate una (sa nu se prinda careva) a acestor fabrici.

Rezerva functionala de secretie a insulinei

Pe masura ce numarul fabricutelor de insulina scade, adica pe masura ce dispar celulele beta pancreatice se intampla urmatorul fenomen: folosind acelasi exemplu de mai sus, daca la inceput (cu toate celulele beta intacte) pancresul raspundea prompt la solicitarea de a creste secretia la 100 U/zi si ar fi putut sa o faca si la 300 U/zi daca i s-ar fi cerut, treptat el reuseste sa isi creasca secretia la cele 100 U/zi cat i se cere, dar mai greoi si cu mentiunea ca daca i s-ar cere mai mult ar putea sa mai creasca doar pana la 200 U/zi…

Treptat, treptat el creste secretia pana la 100/zi cat i se cere, dar ar putea sa mai creasca in plus pana la 150U/zi, apoi 130U/zi, apoi 110U/zi, apoi 100U/zi. Aici este un moment de cumpana. Ori “cedeaza” organismul si nu ii mai cere cele 100U/zi, ori secretia de insulina devine mai mica decat cerintele, deci insuficienta si glucoza care nu mai poate fi folosita va duce la cresterea glicemiei. Si apare diabetul. Si mai apare intrebarea: daca as fi stiut?…

Share this:

Autorul acestei pagini este Dr. Sorin Ioacara

error: Conținut protejat prin drepturi de autor!